Marinei
Aici tremura cetina aspra de brad, aici țipat de buha strabate... Traiești într-un codru vrajit, neumblat, de unde sa pleci nu se poate. Chiar de-și scutura poala malinul în vânt și sub ploi liliacul se cerne, eu tot voi veni și te-oi duce-n curând în castelul cu harpe eterne. De vecii vrajitorii aievea n-au scos cel tarâm ce te ține-amagita, și tu crezi ca nu este nimic mai frumos decât asta padure vrajita... Chiar de n-o sclipi roua în zori pe frunziș și sta luna posaca pe zare, eu tot voi veni sa te duc pe furiș într-un turn cu balcoane spre mare. În ce zi, în ce clipa anume, nu știu, șovaind vei porni înspre mine?... În brațe te duc sa te-ascund în pustiu, unde urmele-ți pier și nu-i nimeni. Te rapesc, poate furtul îți este pe plac - dupa atâta risipa de patimi, se preschimba, de vrei, și coliba în rai daca altu-i stapân în palate.
© Lucia Sotirova. Traducerea, 2012