Marinei
Aici tremura cetina aspra de brad,
aici țipat de buha strabate...
Traiești într-un codru vrajit, neumblat,
de unde sa pleci nu se poate.
Chiar de-și scutura poala malinul în vânt
și sub ploi liliacul se cerne,
eu tot voi veni și te-oi duce-n curând
în castelul cu harpe eterne.
De vecii vrajitorii aievea n-au scos
cel tarâm ce te ține-amagita,
și tu crezi ca nu este nimic mai frumos
decât asta padure vrajita...
Chiar de n-o sclipi roua în zori pe frunziș
și sta luna posaca pe zare,
eu tot voi veni sa te duc pe furiș
într-un turn cu balcoane spre mare.
În ce zi, în ce clipa anume, nu știu,
șovaind vei porni înspre mine?...
În brațe te duc sa te-ascund în pustiu,
unde urmele-ți pier și nu-i nimeni.
Te rapesc, poate furtul îți este pe plac -
dupa atâta risipa de patimi,
se preschimba, de vrei, și coliba în rai
daca altu-i stapân în palate.
|