Se clatină deasupra ta cetina plecată.
Neliniștite păsări fac larmă pe poteci.
Locuiești, undeva, într-o pădure fermecată,
De unde nu este cu putință să pleci.
Albe flori de mălin în vînt se usuc,
Flori de liliac se scutură-n ploaie.
O să te fur de-aici și-o să te duc
Într-un palat cu sunet de oboaie.
Lumea ta mi-au ascuns-o, tainic,
Vrăjitorii, de mii de ani, ferecată.
De-ai crede că mai minunat nu e nímic
Decît pădurea asta fermecată.
Nu-s boabe de rouă pe frunze de nuc.
Pe cerul cenușiu Luna nu apare.
O să te fur de-aici și-o să te duc
Intr-un castel cu balconul spre mare
Cînd tu înspre mine veni-vei sfios
În orișice ceas, din oricare zi,
Pe brațe te voi duce atuncea, voios,
Acolo, unde nimeni nu ne va găsi.
O să te fur, dacă asta o să-ți placă.
De ce-aș risipi atîta bunătate?
Hai, acceptă raiul dintr-o colibă săracă,
Dacă palatul și castelul sînt ocupate.
|