De ce totu-i absurd? Parcă-ar fi ca oricînd:
cer la fel, tot albastru-n lumină,
codru-același, și aer, și apa curgînd,
dar din luptă el n-o să mai vină.
Și mi-e greu să-nțeleg, ne-am cqrtat, ne-am bătut,
cine-avut-a dreptate deplină.
Abia azi și acum îi simt lipsa acut,
cînd din luptă el n-o să mai vină.
El tăcea fără rost, n-avqa ritm la cîntat
și-ncerca altceva să susțină,
n-avea somn, se scula cu cocoșii din sat,
dar de ieri n-are cum să mai vină.
Că un goi simt acum, nu de asta vorbesc:
înțeleg - eram doi pe-o tulpină...
Parcă vîntul a stins rugul meu nefiresc,
cînd din luptă n-a fost să mai vină.
Azi april a scăpat ca din pușcă-un ocnaș,
din greșeală-am strigat pe colină:
Hei, amice, un fum poți și mie să-mi lași..."
dar tăcere... El n-o să mai vină.
Morții noștri-n necaz să ne știe, nu vor.
Cei căzuți - ne păzesc santinele...
Ceru-n codru ca-n val reflectat e ușor,
trunchiuri suie albastre crenele.
Amindoi încăpeam în bordei fără greu,
pentru noi se scurgea vremea lină...
Frînt e totul acum, și îmi pare că eu
sînt acela ce n-o să mai vină.
|