De cotă s-au luat, ca de-un lucru al lor.
Din țeava - rafalele-n- cete.
Și iar sus pe cotă, să horeai în zbor
pîndind la semnalul rachetei.
Spre cotă-n genunchi, pe fîșia de foc,
fugim, ne culcăm iar în tină,
de parcă-nălțimea e singurul loc
de drumuri și sorți ce se-mbină.
Șt strigătul ura!" îngheață-n gîtlej,
cînd gloanțe înghiți drept mîncare.
De șase ori cota o luăm în vîrtej;
de șase-o lăsăm la-ntîmplare.
Atacul cel nou nu chiar toți l-au ales,
pămîntul - i-un terci care plînge.
A șaptea-ncercare - asalt cu succes,
pe veci, că-i a noastră, de sînge.
Dar poate-un ocol e un pas nimerit.
De ce cota asta din toate?
Pesemne, destine și căi s-au găsit
să fie în ea-ncrucișate.
Aici au fost sate, orașe și lunci,
topite-n aeeastă-nălțime,
în singura cotă pe care atunci
unite-au fost căi si destine.
|