Eu nu iubesc finalul ce-n destin e,
de viață obosit n-am fost nicicînd.
Nu orice anotimp îmi face bine,
cînd vesele cîntări nu pot să cînt.
Eu nu iubesc cinismul ce-mpietrește,
nu cred în exaltări și-s furios
cînd un străin scrisorile-mi citește,
privindu-mi peste umăr, curios.
Eai nu iubesc nici vorba jumătate
sau întreruptă nu știu cum, pieziș.
Nu-mi place cînd se-mpușcă pe la spate,
căci, de-i nevoie, eu lovesc fățiș.
Urăsc oricare zvon ce denigrează,
ghimpii măririi, jocul de-ndoieli,
pe cei ce în răspăr te tachinează
sau cînd pe-o sticlă scrijelezi cu-un fier.
Eu nu iubesc încrederea-mbuibată,
mai bine să ai frâna cu defect.
Ce ciudă-mi e că cinstea" e uitată
și-n cinste, dosnic, ești hulit perfect.
Când văd aripa cum și-a frânt voința,
n-am nici o milă, nu sânt ipocrit:
eu nu iubesc brutalul, neputința,
mi-e milă doar de Cristul răstignit.
Nu mă iubesc cu frica la iveală
și nu suport bătaia-n nici un fel.
Nu-mi place cînd în suflet dau năvală,
și unii chiar mai mult, îmi scuipă-n el.
Eu nu iubesc manejul și arena,
unde pe-o rublă-un milion primesc;
de-ar umple schimburi uriașe scena,
eu niciodată n-am să le iubesc.
|