Un strop și-atît, prin vers, de explicat -
n-am împuternicire pentru toate...
Eu m-am ivit pe lume din păcat -
din prima noapte-a nunții încordate.
Rupîndu-mă de țărm, știam deplin:
cu cît mai sus, cu-atît mai dur te-oi frînge;
mergeam convins că rege-am să devin,
și-aveam purtări de prinț, urmaș de sînge.
Știam - va ti ca mine, sau deloc.
Nu m-au lovit nici furtul, nici prigoana.
Prietenii de școală și de joc
mă adulau ca tații lor - coroana.
Nu mă gîndeam că vorba-i în neant,
o aruncam ușoară, cu emfază.
Și mă credeau ca pe un comandant,
copiii cei sus-puși, copii de vază.
Paznicii, noaptea, ce-i mai speriam,
timpul - și el, de noi - se îmbubase.
Dormeam pe piei, de pe cuțit mîncam
și calu-îl împungeam abraș, în coaste.
Știam, mi se va spune: "Fii tu țar!"
Cu fierul roșu m-a-nsemnat ursita.
M-am amețit sub hamurile tari
și le-am răbdat cuvintelor, copita.
Cu gura surîdeam ca de bon-ton,
ochii mascau amărăciunea, greața,
bine-nvățați lăuntric de-un bufon,
"Sărmanul Yorik!" Moartă e paiața...
Dar cînd am refuzat la împărțit
dobînda privilegiilor deșarte,
de pajul mort, milos am devenit...
Puieții verzi îi ocoleam, departe.
Uitat-am pătimeala ce m-a stors,
de-ogari și vînătoare prins-am ură.
De lîngâ pradă, calul mi-am întors,
lovind gonaci, țintași. fără măsură.
Și am văzut: tot zilnicul zburdat
mereu mai mult câdea-n nelegiuire.
In rîu, pe-ascunsul, noaptea m-am scăldat
ca să mă spăl de porcăria zilei.
Mă dumiream; din zi în zi tembel,
chiar intrigile casei îmi scăpară.
Nu-mi plăcea veacul, oamenii din el,
si-n cărți m-am îngropat ca-ntr-o comoară.
Creierul meu ca un paing avar
realiza ce mișcă și ce-i țintă,
dar gînduri sau științe n-au vreun har
cînd peste tot i-un ce să Ie dezmintă.
Prietenii de joacă i-am uitat.
Al Ariadnei fir a fost o schemă.
A fi si a nu fi m-au torturat
ca o irezolvabilâ dilemă.
Dar veșnic, veșnic scaldă marea plîns.
In ea zvîrlim săgeți - și mei în sită,
tot separînd fantoma de răspuns,
de-această întrebare incilcită.
Străbunul glas se auzea-n eter
chemînd sub îndoiala mult stăpînă.
Gînduri greoaie mă trăgeau în cer
iar trupu-naripatul în tărină.
Slab aliaj din zile mi-am făcut
și-abia răcit, de-acum se si descheagă.
Ca toți, de sînge-am dat și eu tribut,
și ca și tor, mi-a fost vendetta dragă.
De vrei naintea morții - ai picat.
Ofelia! Mocneala mi-e străină.
Dar prin ucidere m-am egalat
cu cel ce-am împărțit aceeași tină.
Sînt Hamlet, violența am proscris
Coroana Danemarcei mi-a dat silă.
Da-n ochii alor mei eu am ucis
rivalii-acelui tron, fără de milă.
Delir e genialul plescăit.
Cruciș se uită moartea în născare,
lar noi dăm toți răspunsul încilcit
si nu găsim fireasca întrebare.
|