Soarta mea pîn-la cap, pîn-la ultimul ceas
e disputa-n demență, iar apoi - fără glas,
făcînd spume la gură pentru a demonstra
cum că totu-i pe dos, nici acel, nici acea...
Că se minte urît privitor la Cristos
și intrată-n pămînt îi e placa vîrtos,
c-a trăit sub tătari un Kalita Ivan
și nu singur a-nfrînt un sutar de dușmani.
Sub tătari, veacuri trei - viața încă-i la fel,
trudă-n secole trei, sărăcie, măcel.
Și ce bune intenții și revolte-n zadar,
Pugaciov, sînge curs și mizerie - iar.
De-nțeles dintr-o dat', la-nceput e mai greu
dar și clovn dacă-aș fi, repeta-voi mereu...
Obiectu-i nedemn, tema n-ar merita:
Vanitas vanitatis - tot deșert va-nsemna".
Numai că din pahar nu se soarbe pe drum,
chiar un strop de-am să vărs, de băut nu am cum.
Ori să-l vărs în obrazul dușmanului tot?
Nu m-alint, nu trișez - dar nu pot - zău nu pot!
Pe un cerc lunecos ce se-nvîrte în toi,
echilibrul mi-l țin și-ntr-un cerc mă-ncovoi!
Ce să fac? Nu pot sparge povara cea grea!
Voi pîndi ceva demn, pînă-atunci voi răbda.
Mai departe pocalu-îl voi da și din cer
pe-ntuneric deplin, nevăzut, o să-ncerc
să dispar, iar paharul să-l ia un amic...
Dacă el va sorbi - n-am să aflu nimic.
Pasc în luncă alături de-un ins coborît
dintr-un cerc, dar nici vorbă că nu am băut
paharul; secretul doar eu o să-l știu...
Dacă-l spun - mă omoară în luncă de viu.
Băieți, pentru voi, pîn-la greață m-agit.
Luminare vreunul mi-oți pune-n sfîrșit
pentru nervul meu gol strigînd nelumesc,
pentru felul meu vesel în care glumesc.
De aur brocarturi de-ar fi să îmi dea
sau vicii grămadă - făptura-mi nu vrea!
Pe-un nerv prăpădit nu pot cîntul să-mi cînt,
o să schimb acest nerv, o să-l trag și-o să-l strîng.
Mai bine să beau, chefuind sfidător,
să calc amețit, ce scriu prost, sub picior!
Să las fără cap cîntul meu să devină,
decît să mă clatin ca prafu-n lumină.
De totuși mi-e soarta să beau din pocal,
și cîntul și versul nu-mi sună brutal,
cu spume la gură demonstra-voi plecînd
că TxU-i tot deșert în făptură și gînd.
|