Mie mi-aprinde seara luminare
și-afumă chipul tău fără egal...
Nu vreau să știu că timpu-i vindecare,
că totul trece-odată cu-al lui val.
N-am să mai scap de liniștea de moarte,
căci tot ce-acum un an fusese dor,
fără să vrea a luat cu ea departe,
întii în port, pe urmă - pe vapor...
Mie mi-aprinde seara luminare
și-afumă chipul tău fără egal...
Nu vreau să știu că timpu-i vindecare,
că totul trece-odată cu-al lui val.
Deșert-deșert mi-e sufletul de-acuma.
De ce vegheați pustia asta grea?
Păienjeniș și cîntec frînt port numa'
pe dinăuntru - restu-a dus cu ea.
Mie mi-aprinde seara luminare
și-afumă chipul tău fără egal...
Nu vreau să știu că timpu-i vindecare,
că totul trece-odată cu-al lui val.
Acum ce-i țintă, fără drum cutează;
de scormoniți în sufletul ucis
veți da de jumătăți de gînd și frază,
în rest - e totu-n Franța, la Paris.
Mie mi-aprinde seara lurnînare
și-afumă chipul tău fără egal.
Rti vreau să știu că timpu-i vindecare,
el nu e'leac, ci cruntă mutilare.
cînd lotul trece-odată cu-uî lui val.
|