Când apa Potopului lumii întregi A reintrat din nou în hotarele malurilor Din spuma trecutului potop Pe uscat, tiptil s-a furișat Iubirea Și s-a risipit în aer până la soroace Iar soroace erau patruzeci toate. Ciudați încă mai sunt Inspiră cu pieptul plin acest amestec Neașteptând premiu, sau pedeapsă, Crezând că respiră doar așa, Deodată ei nimeresc în tactul Unei astfel de respirații neregulate. Doar sentimentul e ca o corabie Rămâne îndelung în larg Înainte de a afla c㠄eu iubesc“, Sunt „eu respir", sau „eu trăiesc“. Fi-vor peregrinări și rătăciri destule Țara iubirii e țară mare Cu cavaleri ai săi pentru încercare. Tot mai crud ea va cere Despărțiri și distanțe efemere Pace, odihnă, somn va jertfi. Pe nebuni din nou nu-i vom întoarce! Ei sunt de acord să plătească Cu orice preț, de viață să se lipească, Ca să păstreze nerupt Firul vrăjit nevăzut Ce între ei s-a țesut. Vântul proaspăt pe cei aleși i-a îmbătat, din morți i-a înviat. Pentru că, dacă n-ai iubit Înseamnă că n-ai trăit și nici n-ai respirat! Mulți din cei ce s-au hrănit cu dragoste Nu-ți vor răspunde oricât i-ai striga Socoata lor o ține vorba goală, zvonul, Dar cu sânge amestecate. Noi punem însă candele la căpătâiul Celor ce-au pierit din iubire nemaiîntâlnită. Glasurile lor totdeauna cântă în același ritm Sufletelor lor le este dat să se plimbe printre flori, Iar veșnicia s-o respire într-o suflare, Să se întâlnească cu oftatul pe buze Pe fragile poduri și pontoane La răscrucile înguste ale lumii. Îndrăgostiților, eu câmpuri le aștern, Lasă-i să cânte în vis și aievea, Eu respir și înseamnă că iubesc! Eu iubesc și înseamnă că trăiesc!
© Doina Constantinescu. Traducerea, 1997