Orice lucru pe lume un soroc are, dar
Mai abitir, când sarea mării al naibii mai roade.
Două nave întunecate în loc stăteau
Alături, bord lângă bord.
Cea mică privea chiorâș, lateral,
Boxul și cârma străngându-și,
- Ce tip e vaporul astă? Ce grosolan!
Un nimeni. Noduros, ruginit!
Neputăndu-se
privi țintă
Cele două începură a se
urî reciproc.
El - în stare de avarie,
Nici ea defel nu era nouă.
Astfel că văzăndu-le de departe
De teamă îți venea să le îneci.
Vaporul cu toate ca, din fier zdravăn se-ntrupa
Devenise "respingător", nemernic
Douăzeci de mile parcurse
o dată cu el, se revoltau
Jignindu-se
reciproc,
Cele două corăbii
se urau.
Trecură săptămâni
Peste sudurile vechi chitul așternură
În linia de plutire, peste talie
Navele încinse au fest.
Arama strălucește, vopsite-s din nou
Pănzele-s desfăcute, lumina-i aprinsă
Către finele reparației
Punțile și umerii-și redresară, corăbiile aceste.
Cel ce mai mare era, cele mici
Oftând îi zise: Noi nu suntem egali -
Nicicând femei și corăbii mai frumoase,
ca Domnia ta, n-am văzut.
Nava cea mică în aceeași simțire,
Șopti: - pentru farmecul tău, cuvinte nu-s
Măreț, te vezi de departe,
Dar mai grozav încă de aproape.
Împrejurul lor lumea
se-mbulzea
Cele două nave însă, comunicau
nestingherit
Deși un oarecare expert
Porturi diferite le-a prescris
Cele două corăbii părăsiră docul
Precum stătuseră cândva, bord lângă bord:
Până la orizont, tăcut plutiră
Nici curenților, nici cârmei nu se supuseră
Tandre semne, spre cele două corăbii îndepărtate,
Tinerii ce le-au înnoit, încercară.
Ce-i cu ele? Poate au
înnebunit?
Sau poate, pur și simplu,
s-au îndrăgostit?
|