Erau odată-n India,
ţara de demult
Elefanţi uriaşi şi gri,
sălbatici de temut

Ei se elefănţeau ades’ prin junglă fără rost
Şi dintre dânşii unul, se pare, alb a fost.

Avea el ochii blânzi şi se-arăta tăcut -
Purtarea sa de grijă era oarbă.
Din altfel de aluat decât ai săi era făcut,
Era ’ntre toţi precum o cioară albă.

Mai marele Indiei,
că aşa se făcea,
Din respect profund un
elefant îmi dăruia.

"Ce-i cu el?" - zisei plin de mirare -
Dar el mi-a zis "Are inimă mare!"

Reverenţă elefantul mie îmi făcu
Şi eu o plecăciune elegantă.
Se pare că acest prea respectuos elefant alb
Se dovedi a fi o elefantă.

Arătam grozav călare
eu pe elefant
Am cutreierat India,
ce loc impresionant!

Pe-unde, oare, noi nu ne plimbarăm?
Şi-n ce locuri strâmte ne strecurarăm!

Noaptea când treceam noi doi sub câte un balcon
Săreau din dormitoarele lor dame -
Trebuie să menţionez c-acest alb elefant
Ştia să cânte în mai multe game!

Harta lumii cred ca
aţi văzut-o voi cândva,
Ştiţi, că şi prin India
un fluviu şerpuia!

Fiindc’al meu elefant la han nu trage -
L-am rătăcit, cumva, pe mal, la Gange.

Căutându-l peste tot, de somn eu am uitat
Mi-am pierdut timpul şi sănătatea -
Dar aflai că elefantul alb s-a aciuiat
Cu unii ce-i împart elefăntatea.

Multă vreme trist şi
supărat eu m-am aflat,
Şi, din nou mai marele,
un elefant mi-a dat.

Tot la fel de alb şi cu aspect decorativ
Doar era ceva mai mic şi din fildeş masiv.

Se zice că e bine să ai şapte elefanţi -
Pe dulap, ca pază de necazuri!
Plimbă-se în lume vesel, elefantul alb -
Mai bine, să nu-mi mai facă nazuri.