Li mei manu nun tremanu chiù; mi pozzu arrampicari, ora, chiù supra. Tutti l’appagni chi mi ncuitàvanu li cafuddai nna lu sbalancu, pi sempri. Nun ci su’ chiù calùnii pi stari fermu. Vaju avanti, sciddicannu; ma nun esisti, a lu munnu, pizzu di muntagna chi nun si pò cunquistari. Di tutti li passi ancora mai battuti unu avi a essiri lu meu; di tutti li vadi ancora nun scuperti unu l’aju a supirari ju. La nivi ammùccia li nomi di chiddi chi ci lassaru la peddi, ma di tutti li passi nfin’astura nun battuti unu avi a essiri lu meu. Cca tuttu lu pinninu è tapizzatu di lu spirlucìu azzolu di li ghiacci e lu granitu addifenni lu sigretu di qualcunu chi ci stampau li rasti. Vola lu me sonnu; supranìa sti cimi e m’addinocchiu a la nnuccenza di la nivi e di la palora. Lu tempu passa. Passa lu tempu. Ma, pi tutta la me vita, na cosa mai e poi mai mi la pozzu scurdari: fu cca chi truvai la forza di vinciri ogni me dubbiu! L’acqua ddu jornu mi ciuciuliava a l’aricchi: “La fortuna t’accumpagna!” Ma chi jornu era? Ah, sì: un mèrcuri!
© Marco Scalabrino. Translation, 2016